Albisoara Rasucita
Imediat dupa Saritoarea Carnului, la vreo 10 metri in fata incepe traversarea in stanga in diagonala pe fete cazute de stanca si iarba. Reperul spre care se merge il constituie un tanc indepartat ce are in fata lui (deci in plan apropiat cum privim noi) o creasta stancoasa oblica. Printre acel tanc proeminent si aceasta creasta se desfasoara Albisoara Rasucita. La plecarea din Carn plecam pe acele fete cazute pentru a prinde firul Albisoarei. O data intrat pe fir avem in fata in departare un fel de „Fereastra Mare a Sambetei”, doar ca in miniatura.
Spre Saritoarea Carnului
ând loc unei perspective mitice. Noutatea vremelnică, codidianul, modele şi actualităţile se risipesc ca ceaţa sub un soare arzător. Montaniarzii intraţi în labirintul Craiului, redevin oameni atemporali, făpturi făcute din vis şi respiraţie, atrase de aerul tare al înălţimilor. 
ranița dintre prospețimea și viața sălbatică a biologicului și inălțimea seducătoare și amețitoare a stâncilor. Un traseu pe marginea dintre verdele plin de viață și alburiul de ivoriu al lumii de piatră. O potecă între biologie si metafizică. 
fi surprins placut din nou de soare pe un fundal albastru de văpaie, după care te poți pomeni învăluit de o ceață tăcută, iar apoi să ajungi în plină iarnă. Când cobori se înseninează din nou înfățisând culori calde de după amiază, apoi o ceață densă aduce ad-hoc o pătură nocturnă specifică crepuscului hibernal. Iar spre seara vezi cum toate nuanțele sclipesc în felurite lumini.
toane proteice. Plecăm apoi destul de târziu către Piscul Negru. O lume cu totul altfel decât cea citadină se deschidea la amurg, lăsând în urmă lacul Vidraru învaluit de lumina crepusculară, albastrul mercurial al acestuia părând ieșit dintr-un vis uitat de oameni. 
e o apnee mentala, o binevenita si poate mult lipsita vacuitate a mintii. Peisajul montan al primei zapezi, asemeni unei picturi japoneze sumi-e, are darul de a ne aseza confortabil in spatiul dintre ganduri, in deplinatatea simturilor si in ragazul propriei interioritati. 
alaiesti. Intunericul, vantul taios si o speranta de inseninare alcatuiau prezentul diminetii de 19 ianuarie. Caldarea larga a Malaiestilor se zarea argintata pana la plafonul norilor cenusi ce invaluisera creasta si trezeau in noi semnalele incertitudinii. 
a Cuca de-a lungul unui parau racoros. Cei cativa montaniarzi ne aflam intr-un tarziu al toamnei, intr-un stadiu oarecum vaporos al ei, ruginiul instalat pe pamant prevestind disparitia curanda a acestui anotimp. Ora dintre cele doua cabane este suficienta pentru a ne introduce in sentimental atemporal al existentei. Indata ce respiratia s-a acomodat cu drumul, mergi pur si simplu de parca asta ai fi facut mereu. 
Fain e la munte! 