Etichete

, ,

Orice traseu de munte incepe cu lasarea in urma a lumescului. In cazul de fata, cabana Voina este ultima reduta a cotidianului, dupa care mergi acompanit de brazi si foioase tomnatice inspre Caban20151121_110708a Cuca de-a lungul unui parau racoros. Cei cativa montaniarzi ne aflam intr-un tarziu al toamnei, intr-un stadiu oarecum vaporos al ei, ruginiul instalat pe pamant prevestind disparitia curanda a acestui anotimp. Ora dintre cele doua cabane este suficienta pentru a ne introduce in sentimental atemporal al existentei. Indata ce respiratia s-a acomodat cu drumul, mergi pur si simplu de parca asta ai fi facut mereu.

Lasand in urma si cabana Cuca dupa inca vreo ora buna de mers destul de abrupt prin padurea desfrunzita, Iezerul pare un deal imens. Cu aspect de colina gigantica iti da permanent iluzia ca varful este exact unde poposeste privirea ta la granita cu orizontul. Inselatoare insa este perceptia imediata, caci cum ajungi la ceea ce parea a fi varful, cum constati inca un deal suprapus peste cel pe care tocmai ai urcat. Ca si cum acest deal imens ar avea darul de a se tot replica pe sine insusi. Geometria lui este inselatoare, constanta si simetrica in raport cu urcusul pieptis al montaniardului. Nu prea exista neuniformitati pe drum, nu exista vreo stanca ma20151121_125939i deosebita pe care sa o iei drept reper pe timp de ceata sau vreo cotitura semnificativa ce poate ramane in memorie pentru intoarcere. Din aceste motive, pe conditii de ceata este obligatoriu a mentine traseul marcat, raportul intre timpul parcurs si altitudine, iar in cazul unui marcaj deficitar, busola, harta si altimetrul sunt esentiale.

La peste doua mii de metri, sub ceata deasa ce pluteste la un metru deasupra pamantului, solul este acoperit de ierburi circulare ce dau senzatia unei mlastini uscate; fireste, in forma si nu in continut. Lumina este difuza, peisajul oniric. Acest munte impozant prin dimensiuni are ceva din specificul desertului (unul oblic), din pustiul si singuratatea departarilor. Ba mai mult, iti da senzatia ca tangentiala cu tine este departarea, nu apropierea. Tot urcand te pomenesti ajungand in departari, in ceea ce ar fi menit sa fie vesnic la distanta, la orizontul pe care nu ar trebui sa il atingi niciodata.

Mai sus, in solitudinea drumului vanturile devin din ce in ce mai puternice; parca ar fi o fiinta vie ce ne malaxeaza in maruntaiele ei. Intre ele, suflul directiei noastre catre Papusa. Ceea ce ne umplea simturile si constiinta era o lume elementara formata din pamant, ceata si vanturi. Intalnim un singur loc, intre cateva stanci singulare, unde vartejurile tac, unde putem poposi o clipa pentru cateva merinde. Altimetrul ne indica faptul ca mai avem cateva sute de metri de urcat pana pe varf, asa ca pornim cat mai degraba. Vantul devine din ce in ce mai intens, improscand mici ace de gheata prin aer, iar daca il priveai direct in fata te alegeai cu o acupunctura faciala ce-ti inrosea imediat chipul. Mirosea pregnant a iarna, peisajul devenind din ce in ce mai strain de cotidian, de istorie personala si de ceea ce in noi era modelat de societate.20151121_140509

In preajma varfului, predomina o atmosfera a abisului; un abis sferic, cetos, unde oamenii devin din ce in ce mai goliti de ceea ce le era strain in propria interioritate, receptand simplitatea si plenitudinea unitatii.

Un drum de munte este un pelerinaj pana la marginea infinitului. Parcurgi o bucata de pamant pana cand inima ta aude pulsul nemarginirii. Apoi, pentru ca esti muritor, iti aduci aminte de lume si te retragi catre ea.